O soprană născută la Brăila a fost prima Tosca din istoria operei lui Puccini. O parașutistă din România a ajuns în presa americană după un salt de la peste 7.000 de metri în California. Iar o tânără juristă care a studiat la Paris a obținut doctoratul în drept într-o perioadă în care accesul femeilor la această profesie era disputat. Numele lor sunt Hariclea Darclée, Smaranda Brăescu și Sarmiza Bilcescu.
Recunoașterea în străinătate a luat forme diferite. Pentru Clara Haskil, ea se vede în înregistrările care au rămas în catalogul marilor case de discuri și în concursul de pian care îi poartă numele în Elveția. Pentru George Emil Palade, premiul Nobel este punctul de plecare spre o poveste despre cum au învățat cercetătorii să urmărească traseul proteinelor în interiorul celulei. În sport, palmaresul Iolandei Balaș spune ceva și despre tehnica prin care a reușit să își depășească în mod repetat propriile rezultate.
Cele opt portrete urmăresc câte un episod din cariera fiecăruia. Unele au legătură cu un loc precis, cum ar fi o scenă din Roma sau o navă prinsă între ghețuri. Altele pornesc de la un document, o înregistrare sau un experiment care ne ajută să înțelegem ce au realizat.
Hariclea Darclée și Clara Haskil, două cariere în muzică
Hariclea Darclée a cântat rolul titular în Tosca la premiera mondială din 14 ianuarie 1900, la Teatro Costanzi din Roma. Puccini a ales-o pentru rol. Când publicul a auzit pentru prima dată aria Vissi d’arte pe scenă, Darclée era soprana care îi dădea glas personajului.
Cariera ei în Italia începuse să atragă atenția cu ani înainte. În 1892, a cântat rolul principal la premiera operei La Wally de Alfredo Catalani, la Scala din Milano. În 1898, la Roma, a interpretat pentru prima dată rolul titular din Iris de Pietro Mascagni. În câțiva ani, soprana din Brăila a dat glas pentru prima dată unor personaje create de trei compozitori diferiți.
Clara Haskil s-a născut la București, a studiat la Viena și la Paris și s-a stabilit în Elveția, unde a obținut cetățenia în 1949. A rămas cunoscută pentru interpretările din Mozart și pentru colaborarea cu violonistul belgian Arthur Grumiaux, cu care a înregistrat sonatele pentru vioară și pian de Beethoven. O poți asculta în concertele pentru pian nr. 20 și 24 de Mozart, înregistrate cu Orchestra Concertelor Lamoureux sub conducerea lui Igor Markevitch.
În 1963 a fost fondat concursul internațional care îi poartă numele. Din 1973, acesta se desfășoară la Vevey, orașul elvețian în care a locuit din 1942. Concursul le cere tinerilor pianiști să treacă prin recital, muzică de cameră și concert cu orchestră, trei forme de interpretare care au făcut parte și din cariera ei.
Smaranda Brăescu și Iolanda Balaș, performanțe măsurate în metri
Smaranda Brăescu și-a obținut brevetul de parașutist în Germania, în 1928. În 1931 a sărit de la aproximativ 6.000 de metri lângă Slobozia. Pe 19 mai 1932, la Sacramento, în California, a depășit 7.000 de metri. Ziarele americane au relatat saltul, iar documentele consulatului român din New York îl consemnează ca record de altitudine la parașutism.
Salturile de record au fost doar o parte a carierei sale. În același an, Brăescu a obținut și brevetul de pilot în Statele Unite. Trecerea de la parașutism la pilotaj arată cât de mult și-a lărgit pregătirea în anii în care a concurat și a zburat în străinătate.
Iolanda Balaș a câștigat aurul olimpic la săritura în înălțime la Roma, în 1960, și la Tokyo, în 1964. La Roma a trecut peste ștacheta aflată la 1,85 metri, cu 14 centimetri mai sus decât a doua clasată. La Tokyo a câștigat cu 1,90 metri. Între cele două ediții, în 1961, a stabilit recordul de 1,91 metri, care a rezistat zece ani.
World Athletics consemnează 14 recorduri mondiale pentru Balaș. Ea sărea folosind o variantă a tehnicii foarfecă, adaptată felului în care își trecea picioarele peste ștachetă. Diferența de 14 centimetri de la Roma spune mai mult decât medalia luată singură. Arată cât de departe ajunsese față de restul finalei în ziua aceea.
Emil Racoviță și George Emil Palade, de la explorare la laborator
Emil Racoviță a fost naturalistul expediției belgiene care a plecat spre Antarctica la bordul navei Belgica, în 1897. Vasul a rămas prins în gheață, iar echipajul a devenit primul care a petrecut o iarnă în Antarctica. Pentru Racoviță, misiunea a însemnat observarea animalelor și strângerea de material științific într-o regiune încă puțin cunoscută cercetătorilor europeni.
Mai târziu, Racoviță s-a orientat spre animalele care trăiesc în peșteri. Studiul unui mic crustaceu găsit într-o peșteră din Mallorca a fost unul dintre punctele de plecare ale acestei cercetări. În 1920, la Cluj, a fondat și a condus primul institut din lume dedicat speologiei. Prin studiul vieții subterane, a contribuit la dezvoltarea biospeologiei, domeniul care cercetează organismele din peșteri și adaptarea lor la acest mediu.
George Emil Palade, născut la Iași și format ca medic la București, a continuat cercetarea în Statele Unite, la Institutul Rockefeller. Cu ajutorul microscopiei electronice a studiat particulele pe care le numim astăzi ribozomi, implicate în producerea proteinelor. Împreună cu James Jamieson a urmărit și traseul unor proteine după ce sunt produse, folosind un marcaj care le permitea să vadă unde ajung în celulă în momente diferite.
În 1974, Palade a împărțit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină cu Albert Claude și Christian de Duve, pentru descoperiri privind organizarea și funcționarea celulei. În cazul lui Palade, contribuția se poate înțelege pornind de la o întrebare simplă. După ce o celulă produce o proteină pe care urmează să o elibereze, pe unde trece aceasta până ajunge la destinație? Experimentele lui au ajutat la descrierea acelui traseu.
Sarmiza Bilcescu și Elie Carafoli, două cariere între Paris și București
Sarmiza Bilcescu și-a obținut doctoratul în drept la Universitatea din Paris, în 1890. În teză a analizat statutul juridic al mamei în dreptul roman și în dreptul francez. Alegerea subiectului avea o miză precisă, fiindcă discuta drepturile femeilor în familie chiar într-o perioadă în care accesul lor la studiul și practica dreptului era dezbătut. În 1891, Consiliul Baroului din București i-a aprobat înscrierea.
Elie Carafoli a studiat la Politehnica din București și și-a susținut doctoratul la Paris, în 1928, cu o teză despre portanță, forța care susține o aripă în zbor. După întoarcerea în țară, a dezvoltat învățământul de aerodinamică la Politehnică. Lucrările sale au tratat inclusiv comportamentul aripilor la viteze supersonice, un domeniu în care curgerea aerului diferă de cea din jurul unui avion care zboară sub viteza sunetului.
Carafoli a ajuns și la conducerea Federației Internaționale de Astronautică, unde arhiva organizației îl consemnează ca președinte în perioadele 1969–1970 și 1970–1971. Teza lui Bilcescu și lucrările lui Carafoli păstrează două urme diferite ale unor cariere începute între România și Franța. Una documentează accesul unei femei la o profesie care îi fusese greu accesibilă. Cealaltă arată cum o specializare dobândită la Paris a devenit, la București, o școală de inginerie.
